Interviu cu psihiatra Dr. Christa Rados despre depresie

Mulți oameni suferă de dureri sufletești și boli psihice precum depresia, dar adesea lipsesc ofertele adecvate, înțelegerea și curajul pentru o discuție deschisă. Dr. Christa Rados este psihiatră de 40 de ani și luptă pentru o abordare destigmatizată a subiectului sănătății mintale. În interviu, ea vorbește despre diferențele specifice de gen, semnele de alarmă și despre motivul pentru care, la 70 de ani, nu se gândește încă să se oprească.

Psihiatră din pasiune

Dr. Christa Rados, născută în 1955 la Viena, este una dintre vocile marcante ale psihiatriei. După studiile de medicină și specializările medicale, printre altele, în neurologie și psihiatrie, în 2010 a preluat conducerea departamentului nou înființat de Psihiatrie și Medicină Psihoterapeutică la LKH Villach, pe care l-a modelat profesional și structural timp de peste un deceniu. În plus, s-a implicat în învățământ și în politica profesională, inclusiv într-o funcție de conducere într-o comisie națională de etică. Din 2016 până în 2019, a fost la conducerea Societății Austriece pentru Psihiatrie, Psihoterapie și Psihosomatică, cu care rămâne conectată până astăzi ca Past President. Pentru activitatea sa de lungă durată, în 2023 a fost distinsă cu Marea Insignă de Onoare a Landului Carintia. Chiar și la 70 de ani, ea rămâne activă, printre altele, ca speaker, precum și ca director științific al Centrelor de Terapie Psihiatrică din Carintia, pe care le-a ajutat să le înființeze.

Doamnă Dr. Rados, bolile psihice precum depresia par să fie în creștere. Conform estimărilor, aproximativ 50 de milioane de oameni din Europa – adică aproximativ unsprezece la sută din populație – experimentează cel puțin o dată în viață un episod depresiv. Cum evaluați această evoluție?

Este greu de spus cu certitudine dacă bolile psihice cresc într-adevăr puternic sau dacă pur și simplu mai mulți oameni îndrăznesc astăzi să solicite ajutor. Deschiderea socială în abordarea problemelor psihice a crescut, iar acest lucru scade bariera psihologică de a vorbi despre propriile suferințe sau de a căuta tratament. Printre altele, prin raportările media, știm mai bine cum se manifestă o depresie și putem căuta ajutor țintit. Căci simptomele nu sunt întotdeauna retragerea socială, lipsa de motivație, starea de tristețe sau un sentiment de gol. Există, de fapt, și diferențe specifice de gen, care sunt dovedite științific.

Care ar fi acestea?

Conform statisticilor, femeile se îmbolnăvesc mai des, dar bărbații trec adesea neobservați. Asta pentru că depresia, una dintre cele mai frecvente tulburări psihice, apare sub diverse sub-forme: există cele cu declanșatori recognoscibili, cum ar fi un burn-out, dar și cele care apar aparent din senin. Apoi, cunoaștem variante specifice, cum ar fi depresia postnatală, care poate apărea în primul an după naștere – de care, desigur, sunt afectate femeile. Depresiile se manifestă adesea diferit la bărbați: mai puțină tristețe, mai multă iritabilitate, retragere în muncă sau sport, comportament excesiv – adesea însoțit de abuz de alcool, ceea ce, la rândul său, maschează problema reală.

Asta înseamnă că femeile caută ajutor extern mai devreme?

Da, pentru că femeile observă mai repede când este timpul să ceară sprijin. Ele vorbesc mai ușor despre probleme, deoarece învață asta mai bine de mici decât băieții. Bărbații vorbesc mai rar despre suferința psihică, ceea ce este problematic, deoarece multe oferte sunt puternic orientate spre terapia prin discuții. Femeile sunt adesea și managerii de sănătate ai familiei, având, de exemplu, pe lângă profesia propriu-zisă, și sarcini de îngrijire sau alte responsabilități. Pasul spre terapie este adesea îngreunat de rușine sau de așteptările sociale legate de roluri, mai ales în cazul bărbaților. Rata lor de sinucidere este de trei ori mai mare decât a femeilor – asta ar trebui să ne dea de gândit. De aceea, trebuie să ne adaptăm mai bine ofertele la toate genurile și circumstanțele de viață. Dacă ai lucrat toată ziua și vrei seara doar să te uiți la Netflix pe canapea, nu este ușor să te mobilizezi din nou și să mergi undeva să vorbești. Nu am această energie, mai ales cu o depresie. De aceea, avem nevoie de metode individuale de tratament, cum ar fi sesiunile online, pe care le poți face de acasă.

Cum se descurcă generația tânără cu asta?

Observ în mod repetat că tinerii de astăzi abordează mult mai deschis subiectul sănătății mintale, și anume toate genurile. Nu se lasă atât de mult limitați de tipare clasice. În plus, psihoterapeuții sunt consultați din ce în ce mai des preventiv, de exemplu, pentru consiliere de cuplu, terapie familială sau pentru a descoperi cum își pot valorifica potențialul personal.

Tocmai în rândul tinerilor, singurătatea este percepută în prezent ca o problemă deosebit de gravă. Cum afectează asta psihicul?

Singurătatea este un factor de risc serios pentru tulburările psihice, chiar comparabil cu alimentația proastă sau lipsa de mișcare. Majoritatea oamenilor sunt ființe sociale și au nevoie de apropiere interumană. Și deși astăzi există mai multe evenimente și locuri de întâlnire, mulți se simt izolați – de exemplu, vârstnicii care nu sunt mobili din motive de sănătate, sau persoanele cu puține mijloace financiare, care nu își permit evenimente sau întâlniri la masă. Familia extinsă clasică aproape că nu mai există, mesele rotunde sau întâlnirile similare dispar, copiii petrec mult timp singuri jucându-se (gaming) și individualizarea este promovată social. Toate acestea nu sunt negative în sine, dar pot duce la izolare. Acest sentiment este complex și necesită soluții diferite. Inteligența Artificială nu va putea niciodată înlocui relațiile umane reale, formatele virtuale, cum ar fi întâlnirile online cu persoane reale, pot fi totuși o completare utilă atunci când lipsesc contactele reale.

Fie că este vorba de o prietenă, partener sau copilul meu: Dacă am în jurul meu o persoană reală care se schimbă brusc, se retrage, căreia evident nu-i merge bine – cum pot ajuta?

Oferind sprijin. Abordați subiectul deschis și cu atenție. Alegeți un moment potrivit, nu în mijlocul unei situații de stres acut. Descrieți ce ați observat, fără a judeca, și spuneți sincer că sunteți îngrijorat/ă. Mesajul ar trebui să fie: „Sunt aici și vreau să ajut.” Este posibil ca persoana afectată să se închidă sau să nege totul. Rămâneți totuși alături, fără a insista. Uneori durează până când cineva poate accepta ajutorul. Dacă situația este însă gravă – de exemplu, în cazul gândurilor suicidare sau al unui comportament adictiv masiv –, nu ar trebui să ezitați să cereți ajutor, de exemplu de la un serviciu de criză sau un centru de consiliere profesională.

Când vorbim despre sănătatea mintală – ce vă doriți pentru viitor?

Colaborarea interdisciplinară în psihiatrie funcționează deja bine, mai ales acolo unde toți specialiștii sunt prezenți, de exemplu în spital. Dar în viața de zi cu zi este adesea dificil să coordonezi oferte potrivite din diverse domenii. Acest lucru trebuie să se îmbunătățească la nivel național. O mare problemă este lipsa medicilor specialiști, care este puternic resimțită în psihiatrie. Avem nevoie de mai multe stimulente și condiții de formare mai bune, astfel încât tinerii medici să aleagă această cale. Mai ales în zonele rurale, unde adesea există și mai puține oportunități decât în oraș. Cu toate acestea, văd un viitor promițător pentru psihiatrie: Cercetarea aduce în mod constant noi descoperiri. Este important să rămânem bine conectați și să colaborăm.

Ce v-a condus inițial spre medicină și, în special, spre psihiatrie?

Provin dintr-o familie de medici și, de fapt, nu am vrut niciodată să intru în medicină. Artă, cultură și creativitate, asta era lumea mea. După o perioadă de căutări și călătorii, am vrut totuși să fac ceva cu oamenii, sănătatea și beneficiul social. Multe organizații nu puteau face nimic cu idealismul pur și cereau calificări – așa am ajuns totuși la medicină. Părinții mei s-au bucurat, dar au fost și îngrijorați. Pentru că am crescut în mijlocul generației baby boomer, pe vremea așa-numitei „inundații de medici” (Ärzteschwemme). Asta înseamnă că existau – spre deosebire de astăzi – mai mulți medici pregătiți decât erau de fapt necesari. Ni s-a spus chiar atunci că nu vom găsi un loc de muncă. Dar, în cele din urmă, toți ne-am găsit locul în sistem. Medicina socială m-a atras, voiam să îmbunătățesc condițiile de viață ale oamenilor. Psihiatria a apărut pe parcursul formării. De atunci, adică de aproximativ 40 de ani, sunt psihiatru cu trup și suflet.

De-a lungul acestor ani, ați deținut poziții înalte precum președinte, șef de departament și director tehnic. Cum v-ați croit drumul, mai ales ca femeie într-un mediu dominat de bărbați?

Astăzi, medicina devine din ce în ce mai feminină, dar la începuturile mele, pozițiile de conducere erau ocupate aproape exclusiv de bărbați. Am fost prima femeie primar (șef de secție) a unei secții de psihiatrie cu paturi în Carintia – a fost o noutate. Una dintre cele mai mari provocări ale mele a fost, cu siguranță, concilierea vieții de familie cu cariera. Am avut fiica mea la aproape 40 de ani – exact în perioada în care cariera mea lua avânt. Ca femeie, trebuie adesea să performezi mai mult, abia poți spune nu dacă vrei să profiți de oportunități. Din fericire, am avut sprijinul soțului meu, dar ca familie, a trebuit să facem cu toții compromisuri. În ciuda tuturor: mi-a plăcut să fiu mamă, medic, lider și aceste compromisuri nu m-au deranjat. Din acest entuziasm a venit multă putere. Desigur, a fost obositor, dar pasiunea mea pentru această profesie m-a însoțit totuși cu o seninătate interioară. Și chiar și astăzi, la 70 de ani, încă nu mă gândesc la pensionare. Chiar dacă sunt deja o bunică mândră.

Cum vă hrăniți spiritul în viața privată?

Sunt o cititoare pasionată (o „cititoare-șoarece”) de când eram copilă! Îmi fac timp conștient pentru asta. De îndată ce voi avea mai puține obligații, o călătorie în jurul lumii este în capul listei de dorințe. În plus, arta, cultura și cât mai multă mișcare în natură fac parte integrantă din viața mea. Și în rest: Râsul, o atitudine pozitivă față de viață și, desigur, lupta pentru recunoașterea profesiei mele. Când am început, psihiatria era doar o materie secundară complementară și se spunea adesea: „Pentru asta trebuie să studiezi cu adevărat medicina? De ce?” Astăzi, desigur, acest lucru s-a schimbat, dar în percepția publică, psihiatria încă nu are statutul altor specialități medicale. Mai sunt multe de făcut și vreau să contribui la asta. Recent, adică practic la sfârșitul carierei mele, mi s-a oferit să înființez o nouă unitate ambulatorie: Centrul de Terapie Psihiatrică Carintia, cu două locații în Villach și Klagenfurt. O perspectivă cu totul diferită, în afara spitalului, mai aproape de realitățile de viață ale oamenilor – asta îmi aduce o mare bucurie.